Henri Coandă

Henri Marie Coandă (n. 7 iunie 1886 - d. 25 noiembrie 1972) a fost un academician şi inginer român, pionier al aviaţiei, fizician, inventator, inventator al motorului cu reacţie şi descoperitor al efectului care îi poartă numele. A fost fiul generalului Constantin Coandă, prim-ministru al României în în 1918.
Bibliografie

Henri Coandă s-a născut la Bucureşti la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui fusese generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematică la Şcoala naţională de poduri şi şosele din Bucureşti şi fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania.

Încă din copilărie viitorul inginer şi fizician era fascinat de miracolul vântului, după îşi va şi aminti mai târziu. Henri Coandă a fost mai întâi elev al Şcolii Petrache Poenaru din Bucureşti, apoi al Liceului Sf. Sava 1896 unde a urmat primele 3 clase, după care, la 13 ani, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iaşi 1899. Termină liceul în 1903 primind gradul de sergent major şi îşi continuă studiile la Şcoala de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină din Bucureşti.

Inventii si descoperiri

• Dispozitiv pentru măsurători de portanţă şi rezistentă la deplasarea în aer a diferitelor tipuri de suprafete portante (profile de aripă) cu posibilitatea inregistrării valorilor pe diagrame pentru posibilitatea comparaţiei si stabilirii profilului ideal. Dispozitivul era montat pe un vagon in faţa unei locomotive, iar experimentele se desfăşurau în mişcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris-Saint Quentin. Ulterior a putut face aceste determinări folosind un tunel de vânt cu fum, şi o cameră fotografică specială, de concepţie proprie. Datorită acestor experimente a stabilit un profil de aripă funcţional pentru viitoarele sale aparate de zbor.
• 1911: În Reims, Henri Coandă prezintă un aparat de zbor cu două motoare cuplate ce acţionau o singură elice.
• 1911-1914: În calitatea sa de director tehnic al Uzinelor Bristol, Henri Coandă proiectează mai multe aparate de zbor "clasice" (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912 unul dintre ele câştigă premiul întâi la Concursul internaţional al aviaţiei militare dinAnglia.
• 1914-1918: Henri Coandă lucrează la "Saint-Chamond" şi "SIA-Delaunay-Belleville" din [Saint Denis]]. În această perioadă proiectează trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a şi participat.
• Invenţia unui nou material de construcţie, beton-lemnul, folosit pentru decoraţiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iaşi, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă)
• 1926: În România, Henri Coandă pune la punct un dispozitiv de detecţie a lichidelor în sol. E folosit în prospectarea petroliferă.
• În Golful Persic inventatorul român construieşte un rezervor din beton subacvatic pentru depozitarea petrolului.
• Efectul Coandă. Primele observaţii le face cu ocazia studierii primului avion cu reacţie din lume, Coandă 1910. După ce avionul decola, Henri Coandă observă că flăcările şi gazul incandescent ieşite din reactoare tindeau a rămâne pe lângă fuzelaj. Abia după peste 20 de ani de studii ale lui şi altor savanţi, inginerul român a formulat principiul din spatele aşa-numitului efect Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral.

Ștefan Procopiu

Ștefan Procopiu (n. 19 ianuarie 1890, Bârlad - 22 august 1972, Iași) a fost un fizician, profesor universitar și inventator român. A descoperit efectul Procopiu de depolarizare a luminii.

În Bârlad a urmat cursurile școlii primare și ale Liceului „Gh. Roșca Codreanu” (promoția 1908). Licențiat al secției fizico–chimice a Facultății de Științe din Iași (1912), după care a urmat alte studii universitare la Paris. Asistent universitar la catedra de Aplicațiile electricității la Universitatea din București. Între 1 septembrie 1917 – noiembrie 1919 a funcționat la Catedra de fizică a Liceului „Gh. Roșca Codreanu” din Bârlad. A fost clasificat primul pe țară la examenul de capacitate (1919). Devine șef de lucrări la catedra universitară sus-amintită (1919). Face studii de specialitate la Paris cu profesorii Gabriel Lippmann, Marie Curie, Paul Langevin, Aimè Cotton, Charles Fabry, lucrând în Laboratoire de récherches physique. Devine doctor în Științe Fizice la Sorbona (5 martie 1924) și până atunci avea publicate 30 de lucrări. Reia catedra sa din București, iar la 15 ianuarie 1925 este numit profesor titular la catedra de Gravitate, Căldură și Electricitate a Universității din Iași, la care a predat până la pensionarea sa (1 octombrie 1962).

A fost decanul Facultății de Electrotehnică a Politehnicii „Gheorghe Asachi” din Iași de la înființarea ei (decembrie 1937), până la 1 februarie 1941, când trece decan al Facultății de Științe a Universității Iași. Membru al Academiei Române (1955), premiat al Academiei Române (1920); Doctor honoris causa al Politehnicii din Iași (1 februarie 1967), membru al Comisiei mondiale pe anul 1970 de propuneri pentru Premiul Nobel la Fizică, membru al multor societăți științifice române și străine.

Descoperitor al Magnetonului Bohr-Procopiu (1919), nu i s-a acordat Premiul Nobel dintr-o neglijență a comisiei. Descoperitor al Efectului Procopiu. Savantul de valoare mondială a încetat din viață în Iași la 22 august 1972, lăsând publicate 177 de lucrări științifice.

Patrascu Mihaela

Descoperiri in electromagnetica:André Marie Ampère

André Marie Ampère (1775-1836) a fost un fizician francez care a întemeiat şi denumit ştiinţa electrodinamicii sau electromagnetismul. Numele său se regăseşte peste tot în viaţa de zi cu zi, amperul fiind unitatea de măsură a intensităţii curentului electric.

  

În anul 1802 Ampère a fost numit profesor de fizică şi chimie la École Centrale din Bourg-en-Bresse. Şi-a folosit timpul făcând cercetări matematice şi scriind Consideraţiuni asupra teoriei matematice a jocurilor - un tratat de probabilităţi matematice pe care l-a trimis Academiei de Ştiinţe din Paris în 1803.

ÎNTEMEIEREA ELECTROMAGNETISMULUI

Dacă Ampère ar fi murit înainte de 1820, poate că nimeni nu i-ar fi ţinut minte nici numele, nici realizările, dar în acel an prietenul său şi cel care îi va rosti mai târziu elogiul, François Arago, a prezentat în faţa membrilor Academiei Franceze de Ştiinţe surprinzătoarea descoperire a fizicianului danez Hans Christian Ørsted referitoare la acul magnetic deviat de un curent electric adiacent. Ampère era mai bine pregătit decât oricine să înţeleagă potenţialul acestui experiment.

El a elaborat o teorie matematico-fizică prin care explica relaţia dintre electricitate şi magnetism. Extinzând experimentele lui Ørsted, Ampère a demonstrat că două fire conductoare paralele se atrag sau se resping reciproc, în funcţie de direcţia de curgere a curentului. El a reuşit să exprime rezultatul cercetărilor sale în formule matematice.

Cea mai importantă parte a acestei noi cercetări a dus la formularea legii lui Ampère, potrivit căreia interacţiunea dintre două fire conductoare este direct proporţională cu lungimea lor şi cu intensităţile curentului care le străbate. Ampère a aplicat acelaşi principiu şi magnetismului, arătând că se potriveşte perfect cu legea acţiunii magnetice a fizicianului francez Charles Augustin de Coulomb. Pasiunea şi îndemânarea l-au plasat pe Ampère printre pionierii fizicii experimentale.

 

   

El a oferit şi o explicaţie fizică a relaţiei electromagnetice, postulând existenţa unei "molecule electrodinamice" - precursoarea noţiunii de electron - ce servea drept element constitutiv al electricităţii şi magnetismului. Folosind această explicaţie fizică a mişcării electromagnetice, Ampère a elaborat noţiunea fizică a fenomenului electromagnetic care putea fi demonstrat empiric şi totodată definit matematic.

În 1827, Ampère a publicat lucrarea sa de căpătâi, Memoriu asupra teoriei matematice a fenomenelor electrodinamice, lucrare care a dat numele noii ştiinţe, electrodinamica, şi care a rămas cunoscută drept certificatul ei de naştere.

Ca recunoaştere a contribuţiei aduse la crearea ştiinţei moderne a electricităţii, o convenţie internaţională semnată în 1881 a stabilit amperul ca unitate de măsură standard a electricităţii, alături de coulomb, volt, ohm şi watt, denumiri date după contemporanii lui  Ampère: Coulomb, Alessandro Volta din Italia, Georg Ohm din Germania şi James Watt din Scoţia.
                                                                                            Raghina Andreea Ruxandra

Isaac Newton

Isaac Newton (n. 4 ianuarie 1643, Woolsthrope, Grantham, d. 31 martie 1727, Kensington, Londra) a fost un renumit om de ştiinţă englez, matematician, fizician şi astronom, preşedinte al Royal Society. Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor ştiinţifice care vor revoluţiona ştiinţa, în domeniul opticii, matematicii şi în special al mecanicii.
Isaac Newton este renumit pentru descoperirea legii atractiei universale (pornind de la principiile miscarii orbitale ale lui Johanes Keppler), inspirat de un mar care i-a cazut in cap. Acest mar l-a pus pe Newton sa se gandeasca la forta care atrage marul spre Pamant. Aceasta forta este aceasi cu cea care mentine Luna in orbita sa in jurul Pamantului. Dar in 1684, dupa un schimb de scrisori cu Robert Hooke si o vizita a lui Edmund Halley (astronom si matematician) a descoperit ca si Soarele actioneaza cu aceasi forta asupra planetelor si a dedus si formula matematica. Intre Newton si Hooke a existat o disputa pentru creditul descoperirii legii. Halley l-a convins pe Newton sa scrie o carte, si acesta a scris-o in 1687, numele ei fiind Philosophiae naturalis principia mathematica. Aceasta lucrare l-a facut pe Newton sa fie cel mai mare fizician al acelor vremuri. Isaac Newton a descoperit si scris toata dinamica corpurilor. Cele "trei principii ale dinamicii" au reprezentat bazele viitoarelor descoperiri ale lui.
Spencer ne comunică următoarele cuvinte ale lui Newton, rostite cu puţin timp înaintea morţii sale: "Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării şi se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea."

Eponime asociate

·         Unitatea de măsură a forţei în Sistemul Internaţional: un Newton, cu simbolul N, reprezintă forţa care aplicată unui corp cu masa de 1 kg îi imprimă o acceleraţie de 1 m/s².

·         Unitatea de măsură a momentului forţei: un newton-metru, cu simbolul Nm, reprezintă forţa de 1 newton aplicată unui suport perpendicular pe o axă şi aflat la o distanţă de 1 metru de acea axă.

·         Tubul lui Newton, folosit pentru demonstrarea că în vid obiectele de masă diferită cad cu aceeaşi viteză.

·         Legile lui Newton referitoare la mişcarea mecanică.
             
                                                                                         STANICA NICOLETA

Georg Simon Ohm

Georg Simon Ohm (n. 16 martie 1789, Erlangen  – d. 6 iulie 1854, München) a fost un
 fizician şi educator german.Încă de la începutul carierei sale didactice, ca profesor 
de liceu, Ohm a studiat pila galvanică inventată de contele italianAlessandro Volta. 
Folosind echipament creat de el însuşi, fizicianul german a descoperit proporţionalitatea
 dintre diferenţa de potenţial, intensitatea curentului electric şi rezistenţa electrică care a 
devenit cunoscută în lumea ştiinţifică începând cu 1826 şi până azi ca legea conducţiei 
electrice, dar mai ales ca legea lui Ohm.

Ulterior, devenit profesor la Universitatea din Nürnberg, Ohm a adus şi alte contribuţii
 la dezvoltarea fizicii, dintre care legea acustică Ohm, propusă în 1843, cunoscută ca
 teoria sirenelor, şi interferenţa luminii polarizate în cristale (1854) sunt cele mai semnificative.
Printre multe contribuţii remarcabile, trebuie menţionate definirea cu adevărat ştiinţifică 
a fenomenelor electrocinetice, compararea curentului electric cu debitul unui fluid, a 

diferenţei 
de potenţial ca o diferenţă de nivel şi definirea exactă asarcinii electrice, a intensităţii 
curentului 
electric şi a tensiunii electromotoare.

Georg Simon Ohm a rămas cunoscut în fizică şi datorită faptului că unitatea de măsură
 a rezistenţei electrice îi poartă numele, numindu-se ohm.

< R > = 1 Ω
Barbalau Ana Maria

Michael Faraday

   Michael Faraday (22 septembrie 1791-25 august 1867) a fost un fizician și chimist englez. A fost asistent lui Sir Humphry Davy.

   În fizică face cercetări importante privind cunoasterea electromagnetismului si dezvoltarea aplicațiilor acestuia.

   Îsi propune producerea curentului electric cu ajutorul magnetismului, experiențe pe care le începe în anul 1821, terminându-le cu succes în anul 1831. Experiențele lui completează cercetările fizicianului si matematicianului francez André Marie Ampère referitoare la forțele electromagnetice  reușind rotirea unui circuit parcurs de un curent electric într-un câmp magnetic. Practic descoperă principiul de funcționare a motorului electric cu magneți permanenți.

   În  anul 1831 descoperă inducția electromagnetică, reu șind să realizeze conversia electromecanică a energiei și să enunțe Legea inducției electromagnetice.

Faraday arată după o serie de experimentări că electricitatea se obține prin inducție, prin frecare, pe cale chimică sau termoelectrică.

    A propus reprezentarea câmpului magnetic prin linii de forță (sau linii de câmp) și arată că acțiunile electrice și magnetice se transmit din aproape în aproape, cu viteză finită. Combate astfel concepția mecanicistă conform căreia aceste acțiuni se transmit la distanță instantaneu cu viteză infinită, independent de mediu, după modelul mecanic al forțelor de gravitație.

   Faraday arată că noțiunile de câmp electric și câmp magnetic pe care le-a introdus ca forme de existență a materiei, stau la baza interpretării materialiste a fenomenelor electomagnetismului. Au fost dezvoltate de James Clerk Maxwell, cunoscute ca ecuațiile lui Maxwell.

    Primele cercetări în domeniul chimiei, duce la descoperirea benzenului în gudronul din huilă, cu ajutorul unui aparat conceput de el. Era un aparat prin compresie și răcire, cu care a putut să lichefieze aproape toate gazele cunoscute în acel timp. În 1833 enunță legea electrolizei, lege ce stă la baza electrochimiei. Tot el, Faraday, este cel ce introduce termenii de ion, catod, anod, anion, cation, echivalent electrochimic. De asemeni studiind proprietățile magnetice ale substanțelor,introduce termenii de diamagnetism și paramagnetism.

    A elaborat teoria electrizării prin influență si principiul ecranului electrostatic (sau cusca lui Faraday), enunțând astfel legea consevării sacinii electrice (1843). Mai târziu, în 1846, arată că energia electrostatică este localizată în dielectrici.

    Ultimele sale cercetări arată acțiunea câmpului electric asupra luminii polarizate sau efectul de polarizare rotatorie a luminii în câmp magnetic.

    Ca prețuire a cercetărilor sale si a contribuției sale în fizică, denumirea unității de capacitate se numeste "Farad", iar numărul care exprimă cantitatea de electricitate necesară depunerii prin electroliză a unui atom-gram dintr-un element - "constanta lui Faraday".

     Ionita Madalina

Alessandro Volta (n.18 februarie 1745, Como, Italia - d.5 martie 1827, Camnago lângă Como), fizician italian, a inventat pila electrică, iar numele său a fost dat unităţii de tensiune electrică (volt).

Alessandro Volta s-a născut în oraşul italian Como, într-o familie nobilă. A studiat în şcolile publice din oraşul său, intrând apoi, în 1758, la colegiul iezuit. De la vârsta de 14 ani începe să fie atras de ştiinţă şi refuză să urmeze cariera bisericească, o tradiţie în familia sa. În anul 1769 publică prima sa lucrare despre electricitate (un subiect ştiinţific "la modă" în vremea sa) - De vi attractiva ignis electrici - care atrage atenţia asupra sa şi îl ajută să obţină postul de profesor de fizică la liceul din Como, unde a activat între anii 1774-1779.
În paralel cu activitatea de profesor, Volta îşi continuă studiile şi experimentele, devenind cunoscut în domeniu, iar în anul 1779 obţine numirea în funcţia de profesor la Universitatea din Pavia, unde îşi continuă munca în domeniul electricităţii şi face o serie de invenţii revoluţionare, care îi aduc importante distincţii, printre care medalia Copley (1791) a Royal Society din Londra al cărui membru era, Legiunea de onoare şi altele.
În anul 1801, Napoleon îl invită la Paris şi îi acordă statutul de membru al Institut de France şi îl numeşte conte, iar mai târziu senator al Lombardiei, în 1810. Cea mai mare onoare a primit-o din partea comunităţii oamenilor de ştiinţă, care, în cinstea lui, au numit unitatea de măsură pentru forţa electromotoare şi potenţialul electric – "volt".
Contribuţia sa în domeniul fizicii şi al electricităţii în special a fost deosebit de importantă, fiind punctul de plecare pentru numeroase cercetări şi descoperiri ulterioare. A făcut cercetări şi în domeniile chimiei (în 1778 a fost primul savant care a izolat metanul, principalul constituent al gazului natural), meteorologiei (a inventat electrometrul, instrument de măsurare a electricităţii atmosferice
Invenţii

• electroforul (un instrument pentru acumularea de electricitate statică – care stă la baza condensatoarelor utilizate şi astazi) (1774 )
• electroscopul (un instrument care permite evidenţierea diferenţelor de potenţial) (1775)
• prima baterie electrică din istorie, aşa-numita "pilă voltaică" - "strămoşul" bateriilor electrice, ce permitea transformarea energiei chimice în energie electrică. (1800)

Pila voltaică
Această invenţie constă dintr-o coloană verticală compusă dintr-o succesiune de 1 disc de cupru/1 disc de hârtie îmbibată în soluţie salină/1 disc de zinc. La extremităţile coloanei era ataşat câte un fir metalic între care se producea un curent electric continuu de joasă intensitate.
Volta descria invenţia sa ca un "organ electric", similar celui al peştelui-torpilă. La originea invenţiei se află teoria "electricităţii animale" şi experienţele asupra broaştelor ale altui fizician italian, Luigi Galvani. Repetând experienţele acestuia, Volta a avansat ipoteza că originea curentului electric apărut când muşchiul este în contact cu două metale diferite nu este ţesutul organic, ci contactul între metale – şi a demonstrat această ipoteză înlocuind ţesutul broaştei cu bucăţele de hârtie înmuiate în soluţie salină (conductoare) şi obţinând astfel curent electric, infirmând teoria lui Galvani.
Pila voltaică marchează o epocă în teoria fizicii, ca şi în aplicaţiile ştiintei puse în slujba omenirii. Aceasta a permis realizarea electrolizei apei (descompunerea apei în oxigen şi hidrogen pure cu ajutorul curentului electric continuu furnizat de pila voltaică) de către A. Carlisle şi W. Nicholson în 1800, apoi a separării sodiului(Na) şi potasiului (K) din sărurile lor, de către Sir Humphry Davy în 1807, şi în sfârşit a descoperirii efectului magnetic al curentului electric de către Oersted în 1820.
ALECU VALENTINA

DESCOPERIRI IN ELECTROMAGNETICA

Thomas Alva Edison (n.11  februarie 1847- d.18 octombrie 1931) a fost un important inventator şi om de afaceri american a sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX. A fost cunoscut şi ca "Magicianul din Menlo Park", fiind şi cel mai prolific inventator al timpului prin aplicarea practică a descoperirilor ştiinţifice (1903 brevete). Este un autodidact, însă acest lucru nu l-a împiedicat să realizeze invenţii în domeniul electricităţii (becul cu filament), telefoniei, al sistemului de transmisie multipla a telegramelor, înregistrării mecanice a sunetului (fonograful) şi cinematografiei - kinetoscopul.

În lumea industriei introduce noţiunea de producţie de serie.
INVENTII
Pentru meritele sale, Academia Americană de Arte şi Ştiinţă îi acordă în anul 1895 "Premiul Rumford" pentru activitatea din domeniul electricităţii şi în anul 1915 "Medalia Franklin" pentru contribuţia sa pentru binele umanităţii.
Inventează şi experimentează în 1872 sistemul telegrafic duplex prin care se transmit simultan, pe acelaşi fir, două telegrame în sensuri contrare.
În anul 1877 inventeaza fonograful, primul aparat de înregistrat sunete şi totodată de redarea lor.


În anul 1878 perfecţionează telefonul lui Alexander Graham Bell (amplifică vocea cu ajutorul curenţilor de inducţie) şi, folosind microfonul inventat de Hughes, brevetează telefonul cu bobină de inducţie şi microfon cu cărbune, căruia îi adaugă apoi soneria electrică de apel
În anul 1879 inventează becul cu incandescenţă. iar în anul 1880 realizează prima distribuţie de energie electrică instalând o centrală electrică pe pachebotul transatlantic "Columbia", prima navă iluminată electric.
În anul 1880 propune un proiect pentru folosirea tracţiunii electrice pe calea ferată.
În ziua de 4 septembrie 1882 la New York, Thomas Alva Edison punea în funcţiune prima centrală electrică care alimentează clădirile unui oraş.
În anul 1883 descoperă efectul care îi poartă numele, efectul Edison, care se referă la emisia de electroni de către metalele încălzite, cunoscut ca fenomenul de emisie termoelectrică. Descoperă acest fenomen întâmplător: introducând într-un bec cu incandescenţă o mică placă metalică observă că un galvanometru din circuit indică trecerea unui curent electric dacă placa era legată la polul pozitiv al sursei de alimentare şi rămanea la zero dacă placa era legată la polul negativ al sursei de alimentare. Nu i-a acordat vreo importanţă pe moment, dar l-a notat totuşi. Fenomenul a fost studiat şi dezvoltat ulterior de fizicianul John Ambrose Fleming, punându-se astfel bazele electronicii .
În anul 1892 inventeză un aparat de luat vederi pentru obiecte sau oameni în mişcare, care folosea o bandă de celuloid de 35 mm cu perforaţii pe margine. Primele încercari, efectuate în laborator, au fost executate cu ritmul de 15 imagini pe secundă, care pe moment nu au dat rezultate satisfăcătoare.
În anul 1894 inventează kinetoscopul, primul aparat care putea reda imagini în mişcare, cu o frecvenţă de 46 de imagini pe secundă, dar acest aparat nu permitea decât vizionarea filmului decât de o singură persoană. Aparatul folosea benzi de film perforate pe margini, unde imaginile luminate prin transparenţă puteau fi urmărite printr-o lentilă. Primul "spectacol" public a avut loc într-o sală de pe Broadway, după care aparatul a fost construit în serie şi comercializat.
În anul 1912 realizează un prototip de cinematograf sonor, combinând cinematograful propriu-zis cu fonograful. Rezultatele au fost mai mult spectaculoase decât satisfăcătoare.
În anul 1914 perfecţionează acumulatorul alcalin cu plăci de fier şi de nichel introduse în soluţie apoasă de hidroxid de potasiu sau de sodiu ca electrolit, inventat de germanul Jungner în 1901.
GAGEANU NICOLETA

STIINTA SI RELIGIA

Lumea pare guvernata de legi stiintifice. E oare posibil ca Dumnezeu, care a creat lumea, sa o lase sa evolueze independent? Greu de crezut.

Editura Curtea Veche din Bucuresti publica de citiva ani, in cadrul Colectiei "Stiinta si Religie", coordonata de Basarab Nicolescu si Magda Stavinschi, o serie de lucrari care, dupa cum sustin editorii, "se adreseaza tuturor celor care doresc sa exploreze potentialitatea unui nou sistem de valori fundat pe dialogul transdisciplinar dintre stiinta si religie". Dintre lucrarile aparute, am retinut-o pe cea a lui Ian G. Barbour, Cind stiinta intilneste religia, aparuta, in traducerea lui Victor Godeanu, in 2006.

Autorul prezinta patru viziuni asupra stiintei si religiei: conflictul, independenta, dialogul si integrarea, prin prisma carora analizeaza o serie de teme importante, cum ar fi: creatia, implicatiile fizicii cuantice, evolutia, genetica, neurostiinta si natura umana, Dumnezeu si natura. Dar mai intii, el prezinta evolutia raporturilor dintre cele doua mari cai de cunoastere, incepind din secolul al XVII-lea, cind majoritatea fondatorilor revolutiei stiintifice, in calitate de buni crestini, erau convinsi ca nu studiaza altceva decit opera Creatorului. Un secol mai tirziu, cea mai mare parte a oamenilor de stiinta continuau sa creada intr-un Dumnezeu creator, dar nu mai considerau ca interventia sa continua in lume si in viata omului. Ei bine, in secolul al XIX-lea deja putem vorbi despre o ruptura, multi oameni de stiinta manifestindu-se cu ostilitate fata de religie, cu toate ca insusi Darwin sustinea ca procesul evolutiei fusese proiectat tot de Dumnezeu. Descoperirile stiintifice din secolul al XX-lea au repus in discutie multe idei religioase clasice, reprezentantii stiintei reformulind concepte vechi si abandonind aproape complet traditia si doctrinele sale.

In noul mileniu, stiinta si religia tind sa se regaseasca, ele nu mai sint percepute ca inamici, ordinea si sensul se intilnesc, chiar daca unii mai continua lupta. Unii le considera complementare, altii cauta forme de parteneriat sau de colaborare, in incercarea de a gasi raspunsuri la marile intrebari. Pe de o parte, si teologii au reformulat perceptiile despre Dumnezeu si natura umana, adaptindu-le la spiritul veacului si tinind seama de descoperirile stiintei, raminind, desigur, fideli mesajului central al religiei; pe de alta parte, tot mai mult, oamenii de stiinta realizeaza faptul ca nu pot oferi singuri marile raspunsuri si cauta dialogul.

De pilda, astronomii au oferit argumente convingatoare privind Big-Bang-ul si expansiunea rapida a universului, plasind inceputurile acestuia acum aproximativ 15 miliarde de ani. Se accepta notiunea de infinit, se vorbeste chiar despre un univers oscilant, pulsatil, sau despre o multitudine de universuri si de dimensiuni ale spatiului. Dar legile fizicii nu pot explica de ce s-a produs totul astfel. Teistul vede evenimentul ca un moment al creatiei si ca inceput al timpului. Oricum, in interpretarea istoriei cosmice, religia si stiinta trebuie sa se intilneasca.

Fizica clasica s-a dovedit determinista si reductionista. Dimpotriva, fizica cuantica e holistica si accepta incertitudinea. Lumea cuantica e impredictibila, plina de interconexiuni si ne dezvaluie limitarile cunoasterii umane. Teistii pun nedeterminarile fizicii cuantice in seama lui Dumnezeu, iar orientalii gasesc in holismul cuantic o recunoastere a credintei lor in unitatea fundamentala a tuturor lucrurilor. De asemenea, alte aspecte privitoare la timp, cauzalitate si natura realitatii i-au apropiat in dialog pe oamenii de stiinta si pe teologi, ca si pe filosofi.

De asemenea, exista teologi si oameni de stiinta care au reusit sa impace credinta in Dumnezeu cu evolutia speciilor. Stiinta a studiat mult complexitatea sistemelor si capacitatea lor de autoreglare, rolul informatiei in acest sens, cu precadere in biologia moleculara si in dezvoltarea embrionara si au ajuns la concluzia ca natura relatiilor este mai importanta decit materia in care acestea se exprima. Teologii au depasit si ei viziunile unui univers static, ale unei naturi statice, acceptind ideea unui univers dinamic, creat continuu de Dumnezeu, care il si transcende. Sfintul Duh este, potrivit Bibliei, forta divina activa atit in natura, cit si in viata omului.

Studiile stiintifice au aratat ca si mostenirea genetica influenteaza o parte semnificativa a comportamentului nostru, ca si anumite facultati mentale, deducindu-se de aici faptul ca libertatea umana este o iluzie. Dar nu totul depinde totusi doar de gene si neuroni. Asa cum arata autorul, "Dependenta vietii mentale si spirituale de procesele biologice repune in discutie problema dualismelor traditionale corp-suflet si materie-minte. Atit oamenii de stiinta, cit si teologii sint preocupati sa elaboreze teorii ale eului intrupat social, care sa fie compatibile cu descoperirile neurostiintelor si ale antropologiei si, de asemenea, cu viziunea biblica privind persoana ca sinteza a gindirii, simtirii, vointei si actiunii" (p. 11).

Lumea pare guvernata de legi stiintifice. E oare posibil ca Dumnezeu, care a creat lumea, sa o lase sa evolueze independent? Greu de crezut. Traditia sustine ca Dumnezeu a facut si legile naturii si intervine in lume in conformitate cu acestea. Dar atunci mai exista libertate? Apoi, cum se explica prezenta raului si a suferintei? Unii teologi invoca o autolimitare a lui Dumnezeu. Altii au recurs la concepte apartinind stiintei moderne, explicind faptul ca Dumnezeu comunica informatie si determina, de fapt, toate nedeterminarile. Au rezultat, astfel, lucrari nascute din colaborarea intre teologi si oameni de stiinta, care se bazeaza atit pe experienta religioasa, cit si pe descoperirile stiintei, cum e si cea de fata.

Autorul este convins ca dialogul si integrarea sint cai promitatoare pentru viitorul reflexiei religioase si al celei stiintifice, venind sa inlocuiasca separarea sI conflictul. Toate modelele filosofice sint limitate si partiale. Lumea e diversa, iar cautarea coerentei nu trebuie sa duca la eludarea diferentelor. Folosirea mai multor modele ne poate tine departe de idolatrie, dar tot nu ofera intreaga cunoastere. Dumnezeu este o cauza a cauzelor, dar o cauza descendenta. Pina la urma, taina sa si taina cailor sale nu pot fi deslusite decit in rugaciune.

                                                                  ILIE GEORGIANA

Stiinta si religia

Multi oameni de seama care au studiat religia apeleaza la istorisirile violente din Biblie, spunand: “Si Biblia prezinta relatari de violenta comisa in numele Domnului. Dumnezeul prezentat in primele carti ale Bibliei este intr-adevar nemilos in sprijinul pe care il acorda israelitilor, inecandu-i in mare pe dusmanii acestora”. Dar problema aceasta, a puterii si a modului de influentare a omului si a intregii istorii a omenirii de catre religie, nu face obiectul referatului de fat, ceea ce incearca sa aduca in discutie acest referat este posibila existenta a unei relatii intre religie si stiinta.

Intrucat teologia a progresat foarte lent in comparatie cu stiinta, astazi multi teologi nu mai incearca sa conteste cuceririle fundamentale ale stiintei cum faceau acum 300 de ani, ci au tendinta sa includa in conceptia despre lume anumite rezultate stiintifice, respingandu-le insa pe cele care li se par contrarii.

Desi, dupa unii, ar exista o multime de fapte care depun marturie in favoarea creatiei, foarte multi oameni accepta evolutia. Cei care sprijina teoria evolutiei traiesc cu impresia ca ea este acum un fapt stiintific. Dar sa nu uitam ca in urma cu cateva secole se credea ca pamantul este plat. Acum s-a stabilit, cu toata certitudinea, ca el are forma sferica, oarecum. De asemenea, se credea ca pamantul este centrul universului. Noi stim astazi, mai presus de orice posibilitate de indoiala, ca pamantul este departe de-a fi undeva in centrul universului si ca el este acela care executa o miscare de revolutie in jurul soarelui. Avand in vedere ca insusi Charles Darwin, cel mai cunoscut aparator al evolutiei, a dat de inteles ca era constient de limitele teoriei sale si ca subiectul originii vietii ramane deschis pentru examinari ulterioare, e foarte posibil ca intreaga teorie evolutionista sa cada. Dovada de baza care le lipseste evolutionistilor este existenta unor forme de viata de tranzitie intre specii. Faptul ca teoria evolutionista emisa de Darwin nu poate fi sustinuta cu dovezi clare ii determina pe multi oameni de stiinta evolutionisti sa formuleze noi teorii. De pilda, unii dintre acestia, care sunt siguri ca viata n-ar fi putut sa apara spontan pe pamant, emit ideea speculativa ca ea trebuie sa fi provenit din spatiul cosmic. Dar aceasta nu face decat sa transfere problema originii vietii intr-un mediu si mai ostil (spatiul cosmic).

Astazi nimeni nu mai poate contesta varsta Pamantului care ar fi de aproximativ 5 miliarde de ani sau a vietii pe pamant care ar fi inceput acum sute de milioane de ani. Teologii de azi vorbesc de cele 7 zile din Geneza ca de niste 7 ere geologice in decursul carora s-ar fi format pamantul, apele, primele forme de viata (plante si animale) si mai tarziu animalele mari si intr-un final omul, toate aceste etape desfasurandu-se sub stricta coordonare a Creatorului.

Dudus Raluca

ştiinta şi religie

Se afirma, indeobste, ca prin evolutia sa ascendenta, omul este condamnat la cunoastere, ca aceasta cunoastere este nelimitata, nu are mesaje morale, fiind o coordonata a existentei sale in imanenta, dar proiectata in transcendenta. Berdiaev vorbea de creatia de ziua 8-a, facand legatura intre creatia ce vine de la Dumnezeu si creatia pe care omul este harazit sa o continue. Dumnezeu a dat chip omului, iar omul prin creatie construieste asemanarea cu El. Cu toate acestea, multi oameni de stiinta, consacrati prin descoperirile lor stiintifice, afirma ca nu au nevoie de Dumnezeu pentru a cerceta, tot asa cum, Dumnezeu si religia, nu au nevoie de stiinta pentru a fi legitimate.

Plecand de la atari atitudini, aparent antinomice, s-au structurat constructe privind relatia stiinta -religie, de tipul stiintei ce rejeta religia, de tipul stiintei care este inferioara religiei sau de tipul complementaritatii stiinta-religie. Mai rar religia face abstractie de stiinta prin aceea ca, asa cum spunea L. Blaga, Dumnezeu fiind mister nu are nevoie de argumente stiintifice. Si totusi, complementaritatea este de fapt cea mai fundamentala epistemic si hermeneutic si prin ea se cauta gasirea unor punti de unire dintre stiinta si religie, gasirea unei convergente in care religia si credinta sa dea sens divin si motivatii umane stiintei, iar stiinta sa purifice credinta de mituri si superstitii.

Daca admitem ca toate elementele cosmosului prin preeminenta lor se gasesc in om si in transcedenta faptelor sale, atunci omul, aflat la intersectia imanentului cu transcendentul, apare dotat cu o disponibilitate maxima catre fiintare, destin ineluctabil al soartei sale. Transcende te ipsun, spun teologii. De aceea, se defineste omul prin capacitatea de transcendenta a imanentului, si de aceea, orice proiect ontologic uman tinde a insera omul in transcendenta prin creatia sa, obligandu-l a se construi dupa chipul perfectiunii lui Dumnezeu, care este "ceea ce nimic mai mare nu poate fi gandit" (quo nihil majus cogitari potest). Numai omul nefiind de ajuns lui insusi, are darul sacru de a aspira catre nemurire. Cercetarea infinitului macro si microcosmic prin stiinta, adica prin intermediul cunoasterii umane, trebuie sa aduca reprezentarea rezultatelor acestei cunoasteri prin intermediul sensului lor spiritual. In acest fel, contopirea cunoasterii cu spiritul sau uman de sens si semnificatie, confera caracter epistemic adevarurilor stiintifice plecand de la caracterul revelator al misterelor si adevarurilor necunoscute prin stiinta. Spiritul, adica constiinta de sine a existentei cu care numai omul a fost dotat, l-a determinat a da sens acestei existente, prin acest dar al constiintei de sine prin care Dumnezeu se releva ca fiind constitutiv acestei esente umane. Numai acest spirit a scos omul din animalitate, poate inaintea uneltei, divinitatea devenind astfel, prin constiinta binelui, cel mai mare dar si descoperire a omului care devine conditia bazala a interrelatiilor umane. Astfel, daca stiinta arata caile omului spre modul de a sti, religia arata caile omului spre modul de a fi. Dumnezeu devine astfel relatia de ascensiune a omului catre perfectiunea Sa, perfectiune care niciodata nu o va atinge, dar aceasta imperfectiune va justifica efortul si destinul sau. Dumnezeu devine in relatie cu destinul omului, spunea Levinas, destin prin care el "isi transcende imanentul si isi imanentizeaza transcedenta". Sub aceasta motivatie, prin Iisus, Dumnezeu sa facut om, tocmai pentru ca omul sa poata tinde spre El, sa tinda spre unificarea infinitului si misterului divin cu infinitul uman. Astfel, de aptitudinea omului de a-si transcende existenta, prin ceea ce il caracterizeaza in mod predominant si anume, prin spirit, depinde, in final, calitatea holistic - spirituala a vietii sale.

Interrelatia stiinta-religie

Religia nu exclude cunoasterea (stiinta) cat timp Iisus a spus oamenilor sa cunoasca adevarul pentru a deveni slobozi. in final, religia da sens stiintei.

Radacina comuna a religiei si stiintei este misterul, Dumnezeu fiind mister, iar cunoasterea (stiinta) izvorand din lupta omului cu limitele ratiunii sale.

Credinta lasa deci deschisa calea stiintei, transumanul, in final, "facand din obiectivitatea subiectiva a stiintei si din subiectivitatea obiectiva a religiei o unitate ce se apropie de sacru" (Basarab Nicolesco).

Deci, intre stiinta si religie nu poate fi un maniheism absolut deoarece:

 - omul traieste dupa spirit in stiinta;

 - stiinta obliga la angajare morala;

 - morala superioara este aceea raportata la absolut, la perfectiunea lui Dumnezeu;

 - iar progresul vietii umane si sociale rezultaa din cuplarea ratiunii cu spiritul, a stiintei cu religia.

                                                                                                                                      Barbalau Ana-Maria

stiinta si religia

Desi, dupa unii, ar exista o multime de fapte care depun marturie in favoarea creatiei, foarte multi oameni accepta evolutia. Cei care sprijina teoria evolutiei traiesc cu impresia ca ea este acum un fapt stiintific. Dar sa nu uitam ca in urma cu cateva secole se credea ca pamantul este plat. Acum s-a stabilit, cu toata certitudinea, ca el are forma sferica, oarecum. De asemenea, se credea ca pamantul este centrul universului. Noi stim astazi, mai presus de orice posibilitate de indoiala, ca pamantul este departe de-a fi undeva in centrul universului si ca el este acela care executa o miscare de revolutie in jurul soarelui. Avand in vedere ca insusi Charles Darwin, cel mai cunoscut aparator al evolutiei, a dat de inteles ca era constient de limitele teoriei sale si ca subiectul originii vietii ramane deschis pentru examinari ulterioare, e foarte posibil ca intreaga teorie evolutionista sa cada. Dovada de baza care le lipseste evolutionistilor este existenta unor forme de viata de tranzitie intre specii. Faptul ca teoria evolutionista emisa de Darwin nu poate fi sustinuta cu dovezi clare ii determina pe multi oameni de stiinta evolutionisti sa formuleze noi teorii. De pilda, unii dintre acestia, care sunt siguri ca viata n-ar fi putut sa apara spontan pe pamant, emit ideea speculativa ca ea trebuie sa fi provenit din spatiul cosmic. Dar aceasta nu face decat sa transfere problema originii vietii intr-un mediu si mai ostil (spatiul cosmic).         Milea Madalina

Inca de acum cateva secole teologii au realizat faptul ca aparitia si progresul stiintei va zdruncina increderea in imaginea propusa de religie. Datorita acestei temeri fetele bisericesti au plasat stiinta undeva pe un plan secundar, plus de asta, stiintei i s-au impus anumite limite in cautarea adevarului. In acest sens e cunoscut faptul ca, inca din Evul Mediu, capii bisericii catolice au fost cei care au detinut “fraiele” modului in care se derulau toate aspectele vietii social-politice si economice. Prejudecatiile din acea vreme, bazate pe vechile teorii religioase, au produs un fel de “bariera intelectuala” sau altfel spus o piedica imensa in calea progresului stiintific. Doua exemple in acest sens ar fi : in primul rand e cazul lui Galileo Galilei caruia, capii bisericii catolice i-au impus sa-si retracteze toate ideile privitoare la teoria sa stiintifica referitoare la pozitia Pamantului in Univers. In al doilea rand e cazul si mai dramatic a lui Giordano Bruno, care a fost ars pe rug de catre inchizitori in anul 1600 pentru ca ideiile sale erau incompatibile cu doctrina crestina (pentru acesta, religiile nu erau decat un cumul de superstitii utile pentru tinerea sub control a popoarelor ignorante).

Faptul ca evolutionismul are asa de multi adepti astazi se datoreaza esecului religiei traditionale, atat in ce priveste invatatura si modul de prezentare a relatarii biblice, cat si in ce priveste comportamentul bisericii. Sunt bine cunoscute actele de ipocrizie si opresiune intreprinse de inchizitie. Religia a avut si are in continuare un efect negativ asupra omenirii, ea facand diferente de rasa, determinand crime in societate si chiar razboiaie. Coranul le vorbeste musulmanilor despre Jihad, razboiul sfant prin care ei vor stapanii lumea si religia lor va domina. Ciocanaru Diana

stiinta si religia

Stiinta si religia sunt doua exemple ale dorintei omului de a cunoaste adevarul, dar exista o diferenta semnificativa intre modul de cautare a adevarului stiintific si cel al adevarului religios. Tocmai de aceea, de-a lungul timpului cele doua (stiinta si religia) au fost in conflict datorita ipotezelor si conceptiilor diferite pe care le promovau. De fapt, conflictul dintre stiinta si religie s-a nascut ca urmare a incercarilor disperate a comunitatii religioase de-a insista asupra adevarului absolut al tuturor enunturilor cuprinse in Biblie. Citit literal, mesajul biblic nu mai este compatibil cu progresul stiintei. De aici un conflict intre adevarurile oferite de stiinta si cele oferite de religie.
                                                                                                 Grigore Daniela