Spaţiul şi timpul, intervale situate în drumul omului către Dumnezeu

Este cu atât mai semnificativ faptul că teologia receptează spaţiul şi timpul nu doar într-o manieră existenţială, cum, este adevărat, în mod remarcabil o face fenomenologia. Teologia ortodoxă nu receptează spaţiu-timpul doar în maniera fizicii recente, deşi este remarcabil că face consideraţii clare privind contingenţa spaţiului şi timpului care se regăsesc, în forme simbolice, chiar în modelele fizicii recente (este vorba de gravitaţia cuantică cu bucle sau de teoria stringurilor, modele ce sugerează că spaţiu-timpul ar fi "fabricate" din constituenţi elementari de dimensiuni Plank) . Teologia ortodoxă abordează şi timpul, şi spaţiul în ordine spirituală, dezvăluind relevanţa pe care acestea o au în raportarea omului la semeni şi la Dumnezeu şi în planul mai cuprinzător al mântuirii. Părintele Stăniloae, de exemplu, exprimând sintetic gândirea patristică răsăriteană, arată că spaţiul şi timpul sunt privite ca realităţi existenţiale, dar ca intervale (în forma duratei pentru timp şi a distanţei pentru spaţiu) destinate să fie parcurse de om, în timpul vieţii, în mişcarea lui nu atât fizică, ci mai ales spirituală prin Creaţie, în drumul lui către comuniunea cu semenii şi cu Dumnezeu. Timpul este "interval între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru" , iar spaţiul este o "formă a relaţiei" între Dumnezeu şi oameni, formă ce face posibilă mişcarea persoanelor între ele, şi, prin aceasta, şi spre Dumnezeu, "întrucât Dumnezeu nu poate fi găsit în afara comuniunii cu alte persoane" . stanica nicoleta